Tufanica

crizanteme_tufanicaÎmi iau trupul la plimbare dis de dimineață prin oraș, este o zi superbă de toamnă, nu am nici un plan, ci vreau să simt mirosul ploii și aroma florilor târzii, să hoinăresc pe străzile ce îmi evocă trecutul plin de himere.

Trec prin stația de autobuz, câteva persoane înfrigurate se ascund sub umbrele deși ploaia s-a retras și a lăsat în urmă doar amintirea sa în băltoacele ce tronează la tot pasul. Iubesc ploaia și ea mă iubește pe mine, așa că nu m-aș ascunde de ea.

Oamenii sunt calmi și tăcuți, ador liniștea începutului de zi, când nimic nu e treaz și totuși nimic nu doarme. Fiecare stradă îmi spune o poveste, pe unele le cunosc pe altele le aflu acum, însă nimic din ce pare dureros nu mai e așa atunci când trec anii și privind în urmă retrăiești povestea, realizezi că totul e trecător, că doar trecutul doare iar clipa-i desfătare. Miroase a toamnă și a rece.

Da, recele are un miros aparte să nu-mi spuneți că n-ați simțit, mi-ar părea rău pentru voi! În fața mea, pe asfalt, o tufănică pare că mă așteaptă, ridic floarea rece, adulmec mirosul îmbătător de toamnă și mă revăd copilă în curtea casei părintești unde tufănelele tronau până dădea gerul și le îngheța suflarea, o revăd pe mama, îmi spune că atunci când înfloresc tufănelele e semn că iarna e aproape.

Ochii verzi ai mamei mă privesc din norii tăcuți, mă cuprinde nostalgia și fără să-mi dau seama, răresc pasul. Pe lângă mine trec trupuri grăbite, ritmul străzii e alert acum, sunt în centru și oamenii se precipită spre locurile de muncă, doar eu mă plimb agale la ora asta matinală fară nici un țel, cu o floare în mână, doar eu simt libertatea, doar eu știu că sunt liberă. Doar eu și tufănica.

[ fragmente din cartea “Fiul Tacerii” de Adriana Popescu ]

Advertisements

Lasand in urma nimicul…

autumn_leafeCe rămâne după ce puiuții cresc, și își iau zborul din cuib, după ce așa zisa viață te lasă dezgolit de tot ce credeai că ai sau te mințeai că ești?

Rămâne un loc gol, un spațiu de tăcere. E prea multă liniște acolo unde înainte se auzeau râsete de copii și viața avea un sens. Mi-am îndeplinit misiunea, ce mai urmează? Acum liniștea mă înconjoară. Mi-am dorit-o, iar acum o am din plin. Tăcerea camerei mă apasă și aerul devine irespirabil, iar pacea vine odată cu intrarea în liniște pentru că pacea și liniștea nu pot fi separate.

Inima mea e doar o cameră goală, un vid lăsat de cei plecați, doar amintirea mai dăinuie peste timp făcându-și simțită prezența atât cât eu voi mai fi aici. Nimic nu rezistă în fața trecerii timpului, iar liniștea se așterne precum praful pe această așa-zisă viață. Totul devine tăcere și liniștea mă apasă forțându-mă să mă supun ei.

Sunt singură și nu mai am putere, mă retrag din fața haosului acestei lumi, nu mai rezonez cu ea, în mine nu mai e pic de zgomot, timpul meu s-a scurs deși orologiul din inimă încă mai ticăie din obișnuință.

Totul e nimic și nimicul e totul, e viața și e moartea, e bucuria și suferința, e adevărul și minciuna. Privesc în urmă și văd că nimic nu a existat cu adevărat, merg spre nicăieri lăsând în urmă nimicul…

[ fragmente din cartea “Fiul Tacerii” de Adriana Popescu ]

Lectia iertarii…

aburi_de_luminaM-am ridicat ca un abur, timpul petrecut pe Pământ părea că se terminase pentru mine.

Mi-am vazut așa zisul trup, cel care mă purtase prin această aventură duală a vieții și a morții, binelui și răului, a întunericului și luminii, suferinței și bucuriei. Deși știam că e doar o iluzie, i-am mulțumit pentru că m-a purtat în el și m-a ajutat să văd dincolo de suferința sa.

Cei pe care îi lăsam în urmă sufereau din pricina plecării mele, le vedeam lacrimile și îi mângâiam deși ei nu știau că vântul stârnit din senin sunt eu. Eram cu ei atunci când mă strigau, când ploaia le spăla durerea eu eram acolo, eram ploaia. Dar gata, iată, lumina mă așteaptă, vă las cu bine, și vă mulțumesc pentru clipele frumoase petrecute împreună, îți multumesc mama pentru iubirea ta. Am pășit în tunelul de lumină ce mă duce înapoi acasă, simt că acolo undeva este casa mea, un dor nebun mă face să înaintez, și cu fiecare pas lumina devine tot mai puternică.

Călătoria spre acea lumina e drumul către casă, știu că acolo mă așteaptă iubirea, cea pe care am uitat-o în joaca mea cu timpul, însă, odată ajunsă în iubire îmi amintesc ceea ce mi-am propus, așa că decid să mă întorc iar și iar până când voi fi din nou iubire, și nici o parte din mine nu va mai fi în întuneric. Doar așa sunt întreg. Iertarea mă va face să îmi amintesc cine sunt, trebuie să învăț lecția iertării. Și îmi spun că de data asta o voi învăța și voi aduce adevărul în joc, în ceea ce oamenii numesc viață…

[ fragmente din cartea “Fiul Tacerii” de Adriana Popescu ]

Nu pregeta sa ma urmezi,

flower_china” A fost un gând ce l-am avut, un gând de rătăcire,
n-a fost nimic decât era o simplă amăgire.

Tu râzi și spui: înc-un ciudat a apărut în lume,
Însă eu știu c-am fost lăsat să calc pe a lor urme.

Când suferința n-o mai vrei, si chinul te doboară,
Eu mâna îți întind, de vrei o cale mai ușoară.

Nu pregeta să mă urmezi,
Și nu privi în urmă,
Dă-mi voie să îți amintesc
Că ești născut din stele
Și calea să ți-o netezesc
Să poți zbura spre ele… “

[ fragmente din cartea “Fiul Tacerii” de Adriana Popescu ]

Iadul este o stare, nu un loc…

think_bell” Sunt fără formă și fără țel, trecut sau viitor, sunt ceea ce sunt și nimic mai mult nu încape în ce este adevărul, pentru că nimic altceva nu există, iar ce crezi că vezi acum a fost demult, în vremuri de mult apuse, amintește-ți infinitul și vei știi că toate astea au trecut şi nu te mai ating, nimic nu te poate răni, totul e în mintea ta, și nu poți învăța pe altul, ci doar pe tine însuți, înveți predând altora, care în esență ești tot tu. Instinctele, reflexele și dorințele sunt ale minții și nu au nimic de-a face cu trupul, iar această conștientizare îi retrage minții (egoului) energia cu care se hrănește și descoperă minciuna cu care mintea a condus umanitatea atâtea milenii. “

[ fragmente din cartea “Fiul Tacerii” de Adriana Popescu ]

Fiul tăcerii

Autor: Adriana Popescu

„Fiul tăcerii” se ascunde în fiecare dintre noi… Este acea parte liniștită a „ego”-ului nostru. Acea reflexie tăcută a luminii noastre interioare care așteaptă să irumpă spre cunoaștere și a da cunoaștere. Spre înțelepciune și îndumnezeire. Este jumătatea lăuntrică a spiritului, interlocutor și intervievator în același timp, a cărui conversații și interogații duc, prin meditație, la înțelegerea unui altfel de rost al vieții și o altfel de cuprindere a cadenței-timp a acestei lumi.
Volumul de față este în fapt un altfel de jurnal. Un jurnal al conversațiilor „tăcute”, derulate departe de urechile, curiozitatea și, cel mai adesea, răutățile, intrigile și etichetările celorlalți. „Fiul tăcerii” este însă și un manifest al revoltei. Al nevoii autoarei de a ieși din rând, de a fi „altfel” și de a ne transmite și nouă curajul de a rupe zalele lanțului în care suntem prinși între trecutul-nostalgie și viitorul-incertitudine. Totul pentru a învăța să trăim cu adevărat prezentul prin clipa lui. Pentru a înțelege acea particulă de timp care contează cu adevărat. I-am putea spune, la modul general, particula-prezent. Dar este mai mult decât atât, autoarea disecând parcă atomii timpului, făcând prezentul mai prezent în felul în care ar trebui să-l trăim, destrămând chiar timpul în nevoia de a înțelege trăirea din trăire, prezentul din prezent și „acum-ul” din acum.
Cezar Adonis Mihalache (publicist)
 Sursa aici
I.S.B.N.: 978-606-93231-6-8